Statul? Cine mai e si asta?

STAT = Organizaţia politică a clasei economiceşte dominante în societate, care are drept scop apărarea ordinii economice şi politice existente şi reprimarea împotriva claselor opuse.

ANARHÍSM = Concepţie, mişcare social-politică extremistă care neagă necesitatea statului şi formele lui de organizare, a ordinii şi disciplinei sociale în general.

Doua definitii din DEX.
Daca esti un cetatean responsabil si constiincios inseamna ca accepti prima definitie. Daca esti un cetatean revoltat si nemultumit te incadrezi in a doua.

Sunt debusolat. Eu in care clasa sunt daca nu-mi place ce face statul cu mine? Sunt oare in clasa opusa care tebuie reprimata? De exemplu, daca n-as vrea sa platesc taxa pe valoarea adaugata sunt impotriva ordinii si disciplinei sociale? Si cum ramane cu drepturile mele?
Vrea omul sa cumpere o masina second-hand si descopera ca a cincea parte din valoarea ei se duce intr-o gaura neagra. Bun, pot sa inteleg ca un produs nou se supraimpoziteaza cu aceasta nenorocita taxa. Dar de ce sa plateasca fiecare nou cumparator birul asta? Ce face statul pentru asta? Si de ce naiba mai imi ia impozit daca descarc in conturile LUI un portbagaj de bani doar fiindca mi-am permis sa cumpar ceva care tot statul ma incurajeaza sa-l iau. Nu zice statul ca suntem o economie de piata? Nu zice statul sa renuntam la harburi si sa luam lucruri noi? Nu zice statul ca dezvoltarea si prosperitatea se bazeaza pe actele de comert si puterea de cumparare? Pai ce economie de piata functionala e asta care te pedepseste cand cumperi ceva folosit de altul?
La stiinte politice, studentii invata ca statul este o proiectie imaginara dar prezenta in mentalul colectiv. Nu s-ar putea ca statul asta sa fie real si nu imaginar, ca sa pot sa-l iau la o discutie one-to-one?

SUMMER 2008

Pentru cei care inca mai merg prin cluburi si nu s-au ramolit...Piesa asta o veti auzi cateva luni de acum inainte.



(click inca o data, daca aveti probleme cu auditia)

Moods deluxe

Ministerul "organelor" externe

Ultimele zile mi le-am petrecut in Odorheiul Secuiesc. Un orasel de provincie in inima Tinutului Secuiesc. M-a surprins serenitatea locului si indiferenta eleganta a locuitorilor. Dar si grija celor care traiesc acolo pentru ospitalitate. A fost o experienta utila pentru un bucurestean venit cu influenta difuza a conflictului interetnic romano-maghiar. Eram acolo cand am aflat de demisia lui Adrian Cioroianu. Ministrul de externe pe care il intalnisem cu doua saptamani inainte la cumparaturi prin Metro. Era cu logodnica si mi-a prezentat-o cu mandrie. Nu parea preocupat desi, peste cateva zile, incepea ultimul lui eveniment major din pozitia de sef al diplomatiei - Summitul NATO. Din comportamentul lui am inteles ca este degajat si dezinteresat de presiunea care ii statea pe umeri. Cred ca asa a fost tot timpul, chiar daca multi l-au confundat cu un personaj imberb, predispus la gafe. Poate ca au si ei dreptate dar, am invatat sa tratez cu multa ingaduinta si circumspectie comportamentele exotice. Uneori oamenii mascheaza adevarata lor traire, alteori braveaza in speranta ca vor fi crezuti. Insa, plecarea lui Cioroianu mi se pare un un deja vu. O pedeapsa aplicata de sistemul pervers al diplomatiei romanesti. L-am simtit si eu cand eram la Los Angeles. Cred, mai curand, ca Adrian Cioroianu si-a platit pretul pentru lipsa de "sange albastru" care nu-i curgea prin vene. Adica, nu era de-al lor. Sa ajungi in mintea unora din diplomatie drept dusman nepoftit la masa de bucate este un sacrilegiu pentru care vei plati, mai devreme sau mai tarziu. Daca nu esti de-al lor sau daca mirosi alt parfum decat al baietilor te-ai ars. Nimic nu le mai place si nimic nu te mai scapa. Sistemul are rabdare si asteapta momentul. Iti creeaza in mod diabolic ocazia sa gresesti, te lasa in ofsaid si iti intoarce spatele cand te astepti mai putin. Nimeni nu te previne si nimeni nu te intreaba daca stii cum trebuie sa faci. Daca nu esti dorit simti asta rapid. De la banalele incurcaturi de protocol la dificilele momente de stanjeneala diplomatica. Totul este trecut prin mana cuiva. Nimic nu este la voia intamplarii. Mircea Geoana, de exemplu era de-al lor si de aceea era un diplomat foarte priceput. Chit ca el isi facea de multe ori singur treaba, fiindca stia ca oricand risca sa inghita un cocolos "pregatit" nevinovat de un functionar neatent. Cioroianu, insa, a platit pretul sigurantei personale in fata vagaunii din Aleea Alexandru. Nimeni nu scapa din malaxorul "baietilor". Este o chestiune de timp pana cand renunti de bunavoie sau te poftesc afara prin masuri chirurgicale. Fara zgomot, fara scandal. Imi vine in minte linistea din sala de operatii unde organele interne ale pacientului decedat sunt transplantate in corpul altor amarati care se iluzioneaza ca vor supravietui in diplomatie. Asta mi s-a intamplat si mie. Macar eu stiam cu cine am de-a face. Si ei. Asa ca ne-am harjonit cu incurcaturi birocratice, mereu rezolvate printr-un telefon important sau o amenintare voalata. PUTEREA nu are putere acolo. Banul si informatia sunt insa la putere. Daca te adaptezi sau te vinzi rezisti si chiar promovezi. Altfel, esti pierdut. Tacerea este calitatea individuala cea mai apreciata. In schimb, curiozitatea si corectitudinea jeneaza si contrariaza. Nu ma mira ca oameni care au furat, mintit, gafat impardonabil sunt rotiti, mutati, uitati prin alte colturi ale lumii sau in cel mai rau caz prin centrala ministerului. Locul unde se spala sau se ajusteaza hainele patate ale diplomatilor murdari. Nu am nicio speranta ca lucrurile vor sta altfel. Toti cei care merita sa fie in varful piramidei sunt la post prin tot felul de ambasade. Ei stau deoparte si nu se amesteca in mixtura secreta fabricata de ceilalti din centrala. Nimic nu s-a schimbat de cand am plecat dintre ei. Doar doi ministri, intr-un an. Un fleac...

SAUDADES

Saudade is different from nostalgia. In nostalgia, one has a mixed happy and sad feeling, a memory of happiness but a sadness for its impossible return and sole existence in the past. Saudade is like nostalgia but with the hope that what is being longed for might return, even if that return is unlikely or so distant in the future to be almost of no consequence to the present. Nostalgia is located in the past and is somewhat conformist while saudade is very present, anguishing, anxious and extends into the future.

Inainte de efort, putin confort

NATO a venit si a plecat. La fel si munca unora sau nemunca altora. Pentru mine, conteaza mai putin ce si cat a ramas din summitul celor mari. Ma pune pe ganduri rolul frumos pe care Bucurestiul l-a jucat, pana la capat. Ca intr-un film marca Hollywood. Totul s-a terminat fericit si binele a invins raul.
Regizor: unchiul SAM, personajul pozitiv - NATO, personajul negativ - ursul rusesc, filmare in locatie - Bucuresti. Si uite asa ajung la esenta...Am vazut filmul Mon Colonel, dupa o poveste a regizorului Costa-Gavras.



M-a frapat similitudinea cu prezentul. Cu razboiul nostru, al celor din NATO. Numai ca istoria s-a scris acum 5 decenii, in Algeria coloniala. Francezii au fost ultimii, inaintea americanilor, care si-au justificat nevoia de pacificare/democratizare prin forta militara. Este socant sa afli ca doar cuvintele s-au schimbat: atunci era impusa pacificarea unui teritoriu ostil, acum se numeste democratizare , torturarea infidelilor era codificata proceduri speciale de interogare, acum se numeste aplicarea de masuri specifice la interogatorii. Un singur cuvant s-a pastrat nealterat peste decenii: terorismul. Jacques Ellul, celebrul autor al Propagandei, scria despre francezi ca au pierdut razboiul din Algeria din cauza ca si-au imaginat ca propaganda le va convinge pe cele 10 milioane de algerieni ca pot fi francezi.Adica pot fi transformati prin inocularea setului cultural si de valori occidentale. Cu exceptia guvernantilor si a armatei, putini francezi isi imaginau ca vor castiga acel razboi. Si in final, nu s-au inselat. Ma gandesc acum la razboiul din Afganistan si nu ma pot opri sa constat ca suntem intr-o situatie ingrijorator de asemanatoare. Difera, ce-i drept, numarul celor care s-au aliat pentru democratizarea statului-tampon. Sa contribui la efortul comun este un deziderat nobil si probabil justificat prin prisma scopurilor propuse. Ce este diferit fata de acum 5 decenii este sistemul international. Atunci bipolar, acum unipolar si nu prea. Daca ar fi sa-l ascultam pe Charles Kupchan, unul dintre primii teoreticieni care au anticipat The end of the American Era.
Zilele astea mi-as fi dorit sa aflu de la liderii NATO raspunsul la doua dileme care ii framanta pe toti cei care studiaza relatiile internationale:

1. daca fenomenul terorist duce la un nou internationalism al SUA si la intarirea si legitimarea unor institutii internationale de actiune multilaterala.

2. difuzia democratiei in maniera globalista este sustinuta si de tehnologia digitala si de comunicatii.

Nu cred ca vom afla prea curand raspunsurile cautate. Asa ca, ma gandesc la butada militarilor francezi care inaintea unei misiuni de pacificare spuneau:

Inainte de efort, putin confort.