Parerea mea...

Imagineaza-ti o gaina pestrita si o pisica tarcata!, imi spune cineva. Apoi ma invita sa povestesc ce am vazut in mintea mea. Imi imaginez ca gaina este in culori alb-negru iar pisica tarcata gri cu negru. Dupa ce imi spun preferintele, persoana respectiva ma intreaba daca n-as fi vazut in viata mea o gaina sau o pisica, in ce fel le-as reprezenta? Ma pune in incurcatura. Asta e realitatea mea, imi dau seama! Adica, fiecare dintre noi vedem lucrurile prin prisma experientelor si cunostintelor acumulate de-a lungul vietii. De aceea, realitatea este doar in mintea noastra. Ea exista in primul din combinatia de cunostinte si prejudecati pe care le acumulam in timp. Pornind de aici, ma gandesc ca, numai experienta si cunostintele diferentiaza realitatile noastre. Cu cat stii mai multe, cu atat poti reprezenta mental mai multe. Si apoi, maiestria este sa asociezi imagini si cunostinte disparate, din spatii diferite si sa le recompui. Un fel de puzzle pe care il construiesti la o problema data. Marea arta este sa poti fi arhitectul unei probleme si s-o poti descrie chiar si daca nu ai participat direct sau nu ai fost martor. Cred ca, astfel, se explica de ce multi dintre noi fac judecati de valoare gresite sau inutile. Incearca sa acopere golurile de reprezentare cu imagini care nu se potrivesc si care nu ajung niciodata sa formeze puzzle-ul. Asa imi explic mai bine de ce vedem diferit aceeasi problema. Si cum ne diferentiem cand pornim de la date primare echivalente. Unii dintre noi construiesc realitatea cu integritate si participare constienta, ceilalti o fac din motive absconse fara onestitatea necesara. Daca ar fi un judecator suprem sau, macar, unul de serviciu, solutia ar fi validata pe loc. Dar cum nu exista asa ceva, suntem nevoiti sa luptam zilnic cu impostura celor care isi dau cu parerea.

Dreams

De saptamana trecuta am deschis cafeneaua de lounge, chill out si ambient music. Ma gandesc la un nume. Pana cand il voi gasi, am deschis localul!!!
Enjoy it!



Ralph Myerz - My Darling



Helios - Velius



Tom Middleton - Margherita



Laura B - Lovebleeps



Alucidnation - Meantime [loud FM MIX}

Si daca ei nu vor?

De curand, ma intalnesc cu un guru al tehnologiei NLP (programare neuro-lingvistica). Discut relaxat cu Sid Jacobson si ajung la un moment dat la chestiuni delicate. Ar accepta sa fie angajat de un politician veros, nedovedit corupt si sa-l consilieze ca sa castige alegerile? Imi spune hotarat NU dar, nu exclude ca un alt expert NLP sa accepte job-ul.

Cine nu stie, NLP inseamna dezvoltarea personala prin cunoasterea "hartii" creierului. Alfel spus, tehnici prin care poti influenta mintile altora. Un fel de manipulare constienta (pozitiva), cat timp respecti normele etice. Sute de carti si mii de instructori au aparut in toata lumea, dupa 30 de ani de la aparitia conceptului. Mai toate disciplinele socio-umane au inclus in materia de studiu astfel de tehnici. Printre ele si comunicarea.

Asa ajung la ce ma framanta. De ce comunicarea cu unii oameni nu se leaga? De ce sunt refractari, din start, la dialog sau macar la initierea lui? Observ ca unii se inchid in sine si refuza sa "colaboreze". Prefera sa renunte la efortul de a contribui la dezvoltarea unei conversatii. Altii sunt superiori, punitivi. Totul se invarte in jurul propriilor lor ganduri si dialogul este un monolog. Deunazi vorbesc la telefon cu un personaj sus-pus, pe care nu-l cunosteam. Are insa nevoie de ajutorul meu. Il ofer din start, dar astept sa ma clarifice asupra mobilului intentiilor sale. Descopar ca vorbeste mult si in "citate". Il las sa peroreze la telefon dupa care, obosit de verbiajul sau, il rog sa nuanteze si sa vina cu solutii. Se lanseaza intr-o serie noua de diatribe, si strecoara faptul ca este cadru didactic universitar. Imi cade telefonul din mana (la figurat). Ma gandesc, resemnat, cu cine avem de-a face in lumea academica. Cu oameni care vor sa se auda. Carora le place sa-ti dea lectii chiar si atunci cand nu le cere nimeni.

Mai sunt unii carora le miroase rau orice tentativa de dialog. Te judeca anterior, te condamna si te arunca in ungherele "iadului" lor. Devii un proscris fara vina. Nu le esti pe plac, orice ai face. Ba mai mult, sa incerci sa construiesti ceva cu ei este sinucidere curata. Vei avea parte de reprosuri in cascada pentru ca, nu-i asa, vrei sa-i jignesti, iti propui sa-i pui la punct, iar ei sunt inteligenti si nu se lasa! Isi inchipuie ca profiti de ei. N-ai alta sansa decat sa-i ignori, sa-ti reprimi revolta. Eventual, ai putea alege sa dialoghezi cu ei prin telepatie! Daca ai capacitati extrasenzoriale, fireste!

Si uite asa, ma intorc la NLP care te invata ca oamenii se impart in 3 categorii mari: vizuali, auditivi si kinestezici. Primii sunt aplecati spre comunicarea verbala utilizand imaginile, dimensiunile. Ceilalti se folosesc de sunete si de perceptiile auditive, iar ultimii (cei mai interesanti) se exprima cu ajutorul simturilor. Unii dintre noi pot cuprinde toate cele trei stari, insa de obicei ne bazam pe doua. Ca sa intri pe "frecventa" fiecaruia ar insemna sa identifici tipul pe care il reprezinta si apoi sa comunici pe "limba" fiecaruia. Daca ar fi asa de simplu, de maine as sta sa-i "scanez" pe toti cei care ma calca pe nervi si ma resping in dialog si as intra pe "frecventa" lor. Dar nu e asa! Ei nu vor! Ce sa le fac? Sa-i mangai cu limba mea moale in urechea lor infundata? Sa le spun cuvinte dulci in speranta ca nimeresc infimele lor resurse de conversatie? Ma gandesc ca suntem incompatibili si gata. La ce bun sa fiu mereu cel care face efortul de a construi un castel de nisip. Oamenii sunt sau nu sunt pregatiti sa comunice. Cred ca asta e o explicatie mai realista decat sa-i consider niste creiere blocate de frustrari necunoscute pentru care trebuie mereu sa gasesc cheia potrivita.

Martori tacuti

In 2003, urmez un program special la Harvard University. Securitate nationala si internationala pentru lideri. Aproape 60 de cursanti din toate colturile lumii. Consilieri ai presedintilor, sefi de corporatii si responsabili la varf ai structurilor de securitate din toate tarile occidentale. Printre ei, mai bine de jumatate, sunt generali sau conducatori ai unor forte armate din SUA. Prin fata noastra s-au perindat, ca lectori, oameni din varful establishmentului american. Eram, inca, in plina agitatie provocata de atentatul din 11 septembrie 2001. Cam toate discutiile de securitate deviau, inevitabil, in sfera protejarii teritoriului american de actiunile teroriste ale celulelor Al Qaeda. La un moment dat, un responsabil de la Casa Alba ne explica in ce fel este condus razboiul impotriva terorii. Dupa discurs trecem la sesiunea de Q&A. Ma trezesc gandind cu voce tare: il intreb, pe ce perioada de timp este estimata interventia in Irak si care este planificarea, in etape, pentru lichidarea gruparilor teroriste. Raspunsul vine greu. Aflu ca este inca un subiect delicat, se lucreaza pe scenarii, ca nu va fi usor si ca razboiul va dura atat cat este nevoie pentru eliminarea dusmanului. Il rog sa-mi spuna daca generatia noastra va trai acele vremuri. Imi spune ca voi fi dezamagit sa aflu ca nu voi fi printre martori.

Dupa cateva saptamani particip la o intalnire oficiala organizata de grupuri de lobby si de staff-uri ale unor congresmani. Se discuta despre efortul financiar pentru sustinerea razboiului din Irak. Toata lumea voia sa stie care este calendarul de retragere. Si toti, invariabil, primeam acelasi raspuns: calculati in decenii!

De ce mi-am adus aminte despre toate acestea?

Pentru ca, mi se pare ca timpul a confirmat presupunerile si ingrijorarile mele. Traim si construim tacit o noua ordine mondiala. Crearea conflictelor si mentinerea lor ca pericole mortale pentru intreaga planeta pregatesc terenul pentru inarmare si control. Inarmarea natiunilor puternice cu instrumente si legi si controlul individului prin tehnologiile digitale. Viata noastra se indreapta inevitabil si lent spre acceptarea ingradirii drepturilor si libertatilor individuale. Vom admite de bunavoie si apoi de teama sa fim monitorizati in numele securitatii nationale. Ca in orice etapa istorica de pana acum, astfel de previziuni sunt rejectate, ca scenarii ale teoriei conspiratiei. Cand ele vor fi confirmate va fi prea tarziu sau vor fi deja considerate normale, de cand lumea. Viitorul va arata cu totul altfel daca nu suntem pregatiti sa-l intelegem.

Scapa cine poate!

Ce ne facem cu criza asta? Aud in stanga si in dreapta pareri. Tipete, panica, liniste, siguranta... Fiecare isi da cu parerea. Mi-a luat mult timp ca sa gasesc "linia dreapta". Cred ca acum sunt pe drumul cel bun. Iata ce cred si stiu:

Guvernul american nationalizeaza banci, companii, fonduri imobiliare. Asta spune ca statul socialist exista, s-a intors si este legal! O sa mi se raspunda ca nu e chiar asa. Dar cum e? Sa cumperi actiunile sau datoriile unei entitati private cu banii contribuabilului se numeste proprietate comuna sub administrare publica. In rest, metodele, declaratiile, instrumentele sunt detalii.

Incotro ne indreptam? Spre ceva nemaivazut. Nu va fi ca in 1929, nu vom vedea un alt Plan Marshall. De ce? Pentru ca putreziciunea sistemului economic globalizat a iesit la iveala. Toti se extaziaza la universalizarea bussinessului. Acum vedem si cealalta fata a monedei. Suntem condamnati la o pandemie a dezastrului economic. Nu exista enclave si vaccinati. Pentru ca sunt legati prin mii de fire de ceilalti infectati. Dar, oare cum s-a format cataclismul care se apropie de noi? Asta e mai complicat. Dar nu pentru ca n-as sti, ci pentru ca nu se poate demonstra asa de usor.

Un pic de istorie:
Familia Rotschild este parintele aranjamentelor de culise in lumea finantelor. Inca din 1815, cand englezii si-au vandut pe nimic capitalul in baza unor zvonuri lansate cu dibacie de baronul Nathan Rotschild. Acesta aflase dinainte ca Ducele de Wellington a pierdut batalia de la Waterloo. Asta se numeste acum (insider trader). Rotschild a cumparat de zece ori mai ieftin intreaga piata de bonduri guvernamentale si a devenit eminenta cenusie a finantelor mondiale.
" Lasati-ma sa tiparesc si sa controlez banii tarii si las pe oricine sa faca legi." Nathan Rotschild

Un pic de istorie recenta:
Banca Bear Stearns a dat faliment prima. De fapt a fost preluata de JP Morgan. Inainte insa, a primit de la Federal Reserve un imprumut de 25 de miliarde si surprinzator, o suma de doua ori mai mare a primit si JP Morgan. S-a crezut ca Bear Stearns a clacat dar, in realitate, JP Morgan era pe pragul prapastiei. Cine este JP Morgan? O banca de investitii specializata in tehnicile familiei Rotschild, infiintata de cel care a construit, tot intr-o situatie de criza profunda, Rezervele Federale americane. Cine este Federal Reserve? Un consortiu de banci care jongleaza cu banii americanilor dar dupa principiile banking-ului privat. De unde provine actualul secretar al Trezoriei? De la alta banca de investitii prietena: Goldman Sachs. Asadar, JP Morgan s-a jucat precum la loterie. A facut pariuri pe evolutia profitului unui produs. Mai simplu, iti oferea lunar o suma de bani ca taxa de protectie daca acceptai sa pariezi ca peste un an compania ta va merge prost. Daca reuseai sa iesi pe profit continuai pariul, daca pierdeai, plateai inzecit catre traderii venali. Practic intrai in faliment. Aceste pariuri se numesc derivative si din cauza lor suntem acum in dezastru. Niste baieti destepti si fara scupule s-au jucat cu pariuri ca la cazinou. Banii insa, erau doar pe hartie. In realitate, sumele nu existau. Asa ca, acum, bancile comerciale din toata lumea dispun fizic de 80 de trilioane de dolari dar datoriile din jocul cu derivative este de zece ori mai mare.

Suntem intr-o criza din care numai unii se mai pot salva. Si mi-e teama ca romanii vor descoperi, in curand, ca bancile nu mai au bani sa dea credite, si chiar sa returneze economiile. Vom vedea cum economia ingheata din lipsa de investitii si cum salariile vor fi blocate.
Cel mai mare jucator la bursa din lume, miliardarul Warren Buffett spunea despre derivative ca sunt "arme financiare de distrugere in masa"...

UPDATE: Aflu ca, de mai mult timp, circula un documentar foarte interesant. Urmariti-l cu atentie si veti descoperi ca ma apropii de adevar, fara sa stiu.

Povesti din LA (5)

Ajung in Los Angeles, intr-o zi de iunie. Am plecat singur, fara nimic aranjat. Cei de la Consulat n-au gasit o locuinta care sa respecte baremul nerealist, impus de minister. In consecinta, ma inarmez cu rabdare si cu multa perseverenta. Rabdare sa rezist mai bine de o luna intr-o camera de hotel si perseverenta sa fac "hatarul" statului roman. Nu pot spune ca n-a fost haios, in cele din urma... Am ales un hotel cu un manager roman, incantat sa ma aiba client. Managerul era o doamna draguta si foarte amabila, pe care am cunoscut-o cu vreo 6 ani in urma cand am fost in America sa filmez documentarul cu serviciile secrete.

Un singur "defect" am gasit la hotelul acela. Era situat in cartierul homosexualilor, pe bulevardul Santa Monica, loc de intalnire al acestora. Fiecare stalp de electricitate avea steguletul cu curcubeu, o imagine atractiva daca te gandesti ca oriunde te-ai uita vezi un potpuriu de culori stridente. Parca eram in mijlocul unui carnaval. De fapt am si fost, la propriu, pentru ca intr-una din zile am prins festivalul homosexualilor si al lesbienelor. Nu e de mirare sa vezi asa ceva, din moment ce, primarul zonei este de-al lor. De la balconul camerei de hotel m-am "delectat" ore in sir cu muzica gen YMCA, defilarea de care alegorice si prezentarea de costume "cu muschi" ale membrilor fortelor de politie si ale pompierilor. Distractie maxima, as zice! Oricum, in fiecare seara, deasupra mea, zgomotele partenerilor ma atentionau frecvent sa nu uit unde sunt. Iar in lift, mai mereu infruntam priviri curioase din partea unor indivizi efeminati. Evident ca trebuia sa-mi tin ochii in tavan sau in podea ori de cate ori un cuplu ma insotea in lift. Nu voiam sa risc o abordare geloasa din partea vreunuia! Dar, ca experienta mi s-a parut incitant si haios, asa ca mi-am zis: cand o sa mai ai tu parte de asemenea curiozitati, traite live?

In tot acest timp, caut cu obstinatie o locuinta inchiriata. Trec saptamanile si niciun broker nu poate sa-mi satisfaca cerintele. Suma oferita de mine e prea mica; piata crescuse cu 20 la suta in jumatate de an. Ministerul ma preseaza. Imi forteaza mana si in cele din urma o conjunctura fericita si o negociere favorabila ma aduc in fata unei decizii. Aleg, fara sa clipesc, locuinta si retrospectiv trebuie sa recunosc ca alegerea a fost excelenta. Nu conteaza ca statul roman a renuntat la ea desi putea s-o mai tina inca doi ani. In zona unde am gasit chilipirul (Brentwood, cartierul unde locuia celebrul OJ Simpson), casele se inchiriau cu o treime mai mult decat am obtinut. Nu pot sa-mi reprim o intrebare: de ce plateste statul sute de mii de dolari pentru cativa ani cand ar putea sa investeasca in cumpararea unei locuinte care sa ramana definitiv in proprietatea sa? Tot in aceeasi perioada, sunt obligat sa ma prezint in fata Consiliului local al orasului. Un fel de prezentare oficiala. Ma gandesc cum sa impresionez si sa-i fac interesati de Romania. Imi aduc aminte de Alexandra Nechita, un artist in voga prin anii 90.






Considerata un geniu -la cei cativa ani pe care ii avea- picta asemeni lui Picasso. Abstract, dar neobisnuit pentru un copil de 7 ani. Ii propun sa ma insoteasca la ceremonie iar parintii ei, onorati de oferta, accepta sa doneze municipalitatii un tablou de valoare. Evenimentul are succesul scontat. Consilierii locali, personaje extrem de influente in oras, apreciaza eleganta gestului si imi multumesc ulterior in diferite forme pentru atentia acordata. Asa am ajuns sa o cunosc pe Alexandra. Devenise intre timp o adolescenta care se pregatea sa urmeze UCLA, celebra universitate la care aspira si mintile multor romani. I-am cunoscut si pe parintii ei, doi moldoveni foarte prietenosi si extrem de orientati spre bussiness. Poate prea mult, fiindca intr-o lume competitiva si plina de secrete, inteligenta lor nativa nu a fost indeajuns sa o mentina pe Alexandra in top. Mi-am dat seama de acest lucru la o petrecere organizata in casa lor. Au preferat sa-si cumpere o proprietate imensa la mare distanta de oras. Acolo au venit si Nadia cu Bart. Nadia tocmai isi facuse operatie estetica si se vedea in fiecare clipa placerea si voluptatea cu care isi purta noua pereche de silicoane. Trebuie sa recunosc ca asta este tot ce mi-a ramas in memorie de la prima mea intalnire cu Nadia!

De cate ori am avut ocazia, am incercat sa-i adun pe romanii celebri din Los Angeles alaturi de mine. Sa fie ca un fel de valori recunoscute ale culturii noastre nationale. Din pacate, gestul meu nu a fost suficient. Multi dintre ei sperau sa puncteze nu doar la capitolul notorietate ci si la cel financiar. Asa ca "atractia" s-a risipit incetul cu incetul. La plecare mea din Los Angeles, geniul Alexandrei, aflat oricum in declin, s-a stins definitiv. Nu mai picta demult, lucrarile ei se vindeau ieftin pe E-Bay, iar cariera de artist s-a terminat inainte de a incepe...