Televiziuni sub asediul analistilor

Cand am intrat in presa acum 18 ani ii citeam pe Ion Cristoiu si pe Cornel Nistorescu si ii consideram singurii ziaristi care aveau curajul sa scrie despre adevar. Revista Expres era preferata mea. De acolo puteam afla ceea ce nu se prea spunea prin Romania sau se tinea strans in mainile serviciilor. Naiv fiind, credeam ca dezvaluirile sunt meritul jurnalistilor. Unii dintre ei chiar erau sinceri in demersul lor. Dar, dupa multi ani, am aflat cum stateau lucrurile. Nu are rost sa le mai spun fiindca stim cu totii cate dosare "negre" ale investigatorilor de presa erau tinute cu grija prin seifurile ofiterilor de informatii. Anii au trecut, presa s-a rafinat, cei vechi au devenit mai puternici si mai bogati iar altii - o categorie mica, s-au inrait si au acumulat frustrari. E si cazul lui Ion Cristoiu care ani de zile a tanjit la postul de director al stirilor TVR. Dar, de fiecare data, altul era preferat sau agreat. Mi-aduc aminte cum Alina Mungiu Pippidi a ajuns director la Stiri, in mandatul lui Emil Constantinescu. La scurt timp de la venirea sa ( asimilata de unii cu un desant aerian cu trupe speciale) eu si colegii mei am fost facuti comunisti, pedeseristi si securisti. Fiecare avea cate o eticheta sau doua. Eu eram insa prea mic si prea tanar. Asa ca am fost doar suspect. Am intrat in perioada de proba si am aratat ca sunt ziarist. Apoi am devenit o persoana de "incredere" pentru ca nu m-am implicat in jocurile politice atat de dragi ziaristilor care vor sa fie in "carti". Fara sa stiu sau sa cer...ca altii... am ajuns in Guvern. Am avut o functie pentru care sunt blamat si supus oprobriului public. Acum, este vazuta ca un simplu job fara accentele isterice de ura, invidie sau jignire care m-au insotit dupa ce am parasit mult vanata pozitie. M-am intors in TVR si mi-am vazut de treaba. Am continuat sa fac ce imi place si ce mi-am dorit: presa de calitate. Si nu cred ca am esuat. Macar si pentru ca emisiunea pe care o produc "Ora de stiri" a fost nominalizata la premii de televiziune pentru cel mai bun jurnal tv. De trei luni m-am implicat intr-un proiect de anvergura si foarte dificil, campania pentru summitul NATO. Nu asta este problema, ci reactia unora. A celor care nu pot sa doarma de mine sau nu ma uita pentru ca inca mai respir. Asa cum e Ion Cristoiu, cel care pe vremea cand era director la Evenimentul Zilei infiera "proletar" reportajele mele despre "victimele" guvernarii Constantinescu. Multe dintre victimele prigonite cu dosare penale erau pedeseristi sau asociati ai guvernarii anterioare. Marele ziarist era in opozitie - ca si acum. Doar pe vremea guvernului Nastase era bland si plecat...sa studieze la biblioteca. Nu m-ar fi pasionat traiectoria domniei sale daca nu ar fi inceput din nou sa comenteze prestatia altor colegi de breasla care nu sunt pe gustul domniei sale sau al simpatiilor sale politice. Dar devine simptomatic cum un YODA al jurnalismului luminos ii sfatuieste pe ucenicii sai ca este deontologic sa-l bruschezi nejustificat pe un presedinte intr-un interviu. Doar pentru a-ti arata muschii de carton pe care iti imaginezi ca-i vede cineva pe sub geaca...Stiu ca toti au impresia ca daca viziteaza zilnic un studio de stiri se si pricep la televiziune. A devenit contagioasa boala asta a televiziunii. Ca si cum a purta haine este totuna cu a face design vestimentar. Asa cum politicienii se pricep la toate, observ ca sunt unii jurnalisti care le stiu pe toate. M-am cam saturat de ei. Profesionalismul nu se masoara in cate showuri sau sezatori cu public acumulezi. Sa faci un interviu sau sa produci o emisiune pare o joaca de copii pentru ca toti jurnalistii de presa scrisa au fost incurajati se ocupe locul celor care au o meserie in televiziune. Asta a fost slabiciunea posturilor tv. Cum au ajuns "analistii" in emisiuni? Simplu, pentru ca nicio televiziune nu a avut curajul sa-si asume opiniile sau dezvaluirile propriilor jurnalisti. S-a preferat aducerea asa-zisilor independenti care, iata, acum au devenit etalonul de jurnalism TV. La TVR, de exemplu, in 1997 s-a introdus formula analistilor independenti si de atunci se spune ca este bine, ca sa nu te pui rau cu unul sau cu altul, sa spui cu gura lor ce stii si singur. Curios sau nu, regula asta a fost desfiintata de marele BBC, cel pe care ni-l tot dau "cunoscatorii in ale televiziunii" ca model. Noi insa, continuam sa facem presa anilor 90. Iar roadele se vad... Daca ar sti publicul cati trudesc in spatele "valorosilor" analisti ca sa-si "depuna icrele" stiintei lor, in direct. Daca ar sti publicul cate reguli de bun simt si profesionale sunt ignorate sau spulberate de acesti apostoli ai jurnalismului! Daca ar sti publicul toate astea atunci ar intelege de ce s-a degradat presa romaneasca si de ce vedem comentarii ridicole sau suburbane si auzim peltici, raraiti sau inculti rastindu-se la popor. Pacat ca nu invatam nimic de la altii. Macar decenta de a emite pareri atunci cand esti intrebat...


PS.
Analistul este un specialist intr-un domeniu foarte precis.
Comentatorul este cunoscatorul unui fenomen care are un grad peste medie de cunostinte sau expertiza.
Jurnalistii nu sunt nici una nici alta. Doar cei care au absolvit studii de specialitate sau au avut activitate relevanta intr-un alt domeniu decat presa pot emite opinii calificate sau analize pertinente.
Restul este show sau un sport national: datul cu parerea.

MEDICINE 4 MY PAIN (click here 4 more)

My heart sunk when I heard that Lynden passed away. He was only 31-years-old when he died after cancer fight. "Medicine 4 My Pain" was a landmark album. It wasn't for the glory but simply for the music, to meet him you wouldn't know that he was pure genius.

West Coast Style (rated R)

Condamnat pe viata

Am reflectat deseori la rostul sacrificiului prin munca si la atingerea perfectiunii in cariera. La 16 ani am inteles cum e sa schimbi vacanta mare pe o luna jumate de practica platita. La Arhivele Statului am facut cunostinta cu dosarele si cu praful care imi acoperea cu o pelicula groasa degetele. Dar am aflat si ce inseamna sa castigi un ban. Am primit 1200 de lei cu care am plecat in prima mea vacanta la mare. Apoi am dat de greu. Am ajuns dupa cativa ani, nu multi, sa urasc munca. Eram fortat s-o accept in viata mea ca sa ma intretin. Era "Epoca de Aur" cand cine nu muncea ajungea la puscarie. Norocul meu ca am intrat in capitalism si m-am simtit usurat. Nu ma obliga nimeni sa muncesc. Dar am descoperit ca daca nu lucrezi, nu mananci. Asa ca am luat-o de la capat. Si uite asa m-am trezit ca viata asta nu are pauze. Dilema mea este pana unde? O prietena imi da un tip de raspuns. La ce ne foloseste sacrificiul prin munca? Imi da un citat din Emil Cioran:


" Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi - nu in sens de egoism, ci de crestere interioara -, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara."

Ei bine, iata o atitudine nihilista care pentru societatile noastre conformiste si centralizate in democratie suna a instigare la anarhie. Cioran isi permitea sa gandeasca liber. Noi insa am ajuns sa gandim in paradigme si nevoi. Societatea te incurajeaza sa inveti sa promovezi si sa te concurezi cu semenii. Ce face ea insa mai departe? Te lasa din brate cand obosesti. Ajungi sa le faci pe toate si sa te autodepasesti. Si obtii tot ce e putred: invidie, zambete false, umeri atinsi de palme moi, un ban in plus cat sa-ti inchida gura. Pana data viitoare, cand ti se spune ca e nevoie de inca un efort, inca un obstacol de trecut. Pentru binele tau. La naiba! Al lor, de fapt...Dar, ce se intampla daca nu te conformezi regulilor? Asta nu-mi spune Cioran... Aici ma despart de el. Pentru ca n-am vazut pana acum un om care sa sacrifice prin munca si sa fie iertat daca ia o pauza. Am vazut in schimb ca toti impostorii, galagiosii, plangaciosii, pafaristii, superficialii, invidiosii, heirupistii si lenesii o duc bine si supravietuiesc esecului. De ce? Pentru ca ei n-au asteptari mari si pentru ca se bazeaza pe cei care se sacrifica prin munca. SUNT un condamnat pe viata la locul de munca. Fara posibilitate de eliberare...

Ultimul film

Anthony Minghella a murit la 54 de ani. De cancer. Pentru mine a fost unul dintre cei mai buni scenaristi si regizori din toate timpurile. Complex, profund si emotionant. I-am vazut ultimul film: Breaking and entering. Este superb. Trebuie sa fii trecut prin pielea personajelor ca sa intelegi ce simt. Stralucitor... Pare doar o poveste dar, este viata fiecaruia. Jude Law, despre care n-am o parere prea buna, a fost intr-adevar mare. Am spus astea pentru ca sunt - dupa foarte mult timp - impresionat de un film britanic. BONUS: muzica de superclasa cu Underworld and Gabriel Yared si impresiile actorilor si ale regizorului dupa filmari.

http://www.bvimovies.com/breakingandentering/

Poker cu "maini" moarte

Un prieten imi spune sa mai scriu despre manipulare. Ma cam jenez sa dau nume fiindca imi creez dusmani si risc sa ma puna din nou la index gastile...Dar ce am vazut este in mare parte de notorietate asa ca nu-mi reprim constatarile. Daniel ( Mariean, daca vreau sa fiu ironic ) Vanghelie este... si nu este candidatul PSD la Primaria generala. Cand a aparut informatia am mirosit ca e rost de manipulare. Sa ma explic: in PSD, wannabes sunt vreo 3 - Oprescu, Vanghelie, Ponta. Fiecare si-a comandat niste sondaje de opinie. Fiecare isi tinea datele in secret. La momentul confruntarii erau pregatiti cu cifrele lor. Pentru unul dintre ei sondajul a iesit prost. Asa ca, la sedinta in care s-a pus problema candidatului s-a lasat cu lovituri sub centura. Ce a aparut public stim. Ce nu stim, este cum a ajuns Mircea Geoana sa-l "unga" pe Marian Vanghelie fara consultarea conducerii colective? Pai, unii cred ca Geoana s-a grabit sa-l blocheze pe Oprescu, situat mai bine in sondajul intern. Altii zic ca un Vanghelie in turul doi cu un PDL-ist este "mana moarta". Mi se pare interesant jocul lui Oprescu: ameninta cu independenta. Parca Vanghelie a facut la fel acum 4 ani si a castigat...Si cu Victor cum ramane? Pai el ar fi trebuit sa iasa primul. Mariean zice ca Victor si un grup de oameni de afaceri apropiati unui palat l-ar fi lucrat. Ma tem ca asta e pentru public. De fapt, amandoi trebuie sa-l blocheze pe Oprescu. Si uite asa, acesta are nastrusnica idee sa fie independent, desi acum o luna zicea ca s-a saturat sa fie looser si ca va face ce zice partidul. De ce sunt toate jocurile astea? Pentru ca PDL trebuie sa castige Primaria generala! Si nu poate asa usor cum isi dorea. Cu cat ai candidati mai slabi sau mai controversati cu atat turul doi devine un galop de sanatate. Pentru mine este limpede: in iunie vom asista la prima campanie electorala axata pe individ si mai deloc pe pedigree-ul politic. Nu va fi un vot preponderent politic ca pana acum ci unul profund personal. Nu intamplator il vedem pe Silviu Prigoana prin articole de presa sau dandu-si cu parerea despre problemele bucurestenilor...