Cineva zice:
Nu e vorba despre “libertatea de expresie”, ci doar de bunul simţ. Un nesimţit poate fi nesimţit şi cu buletinul în mînă. Sunt pline oraşele de nesimţiţi anonimi. Problema e că automatizarea filtrelor de autentificare “cu buletinul în mînă”, pentru a-ţi exprima o opinie/ calomnie/ zvon/ etc., e tot atît de nocivă precum birocratizarea, iar mai tîrziu, mecanizarea purificării rasiale. Identitatea e un mit. Ceea ce pare a ne defini - în propriii ochi sau în cei ai altora - e doar aparenţă. Dacă nimeni nu e, în realitate, cel ce pare a fi? A fi presupune, spre deosebire de a nu fi, un conflict interior din care fiinţa ta se hrăneşte. Tocmai ceea ce nu părem a fi ne defineşte cu adevărat. Identitatea e o specie de monopol asupra propriei fiinţe, iar eu nu sunt de acord cu asta. Tocmai pentru că sunt, îmi permit să fiu orice şi oricine. Nota bene: nu cineva (anume), ci oricine. Nu în numele meu, desigur. Numele nu mi l-am ales singur, deci nu-i în realitate al meu, metafizic vorbind; nu-mi permit aşadar să-l încarc cu false identităţi. Însă am tot dreptul să fiu un anonim - evident, în numele a ceea ce sunt, iar nu în numele celui care sunt.
Daca vi s-a parut prea incurcat, haideti sa ne lamurim nitel. V-ar placea sa va numiti altfel? V-ati dorit sa purtati ambele nume, asa cum ati simtit ca va reprezinta ele? Sa nu fiti identificabili decat in functie de starea de spirit, timpurile si statusul social prin care treceti? Eu am aceasta dorinta dintotdeauna. Insa, mereu am fost obligat sa ma legitimez, sa fiu conform cu regulile sociale. Si mi-am folosit identitatea, desi in sinea mea, mi-as fi dorit sa fiu liber sa decid cand si cum voi face asta.
Iata ce spun altii despre identitate:
Sunt convins ca anonimitatea (sau "onanimitatea") favorizeaza agresivitatea, calomnia, mitocania. Recursul la nume si prenume (reale, nu inventate!) ar putea corecta - e de sperat - aceasta situatie disfunctionala, in care oricine poate scrie/posta orice despre oricine, dar responsabilitatea e nula…
Anonimatul adevărat nu este totuna cu o formă de camuflaj. Cel care se ascunde nu vrea să pară un nimeni, ci vrea să pară altceva/altcineva, împrumutând identitatea cuiva - de obicei cea a mediului în care se mişcă. Agresivitate fără chip nu există, orice ameninţare luând automat chipul temerilor noastre cele mai profunde, iar acestea au de-a face în primul rând cu felul în care ne definim ca indivizi, deci cu identitatea.
Agresivitatea este întotdeauna intra-specifică, adică e îndreptată împotriva membrilor aceleiaşi specii, recte împotriva celor care se află în competiţie pentru o anumită identitate (care devine astfel o aspiraţie comună, o identitate de grup). Cu cât mai strictă şi mai obligatorie va fi identificarea “cu buletinul”, cu atât mai agresivi vor deveni purtătorii de buletin unii cu alţii. Departe de a le reduce acestora pornirile agresive, asumarea unei identităţi e însuşi mijlocul (sau arma) agresiunii. De aceea, agresivitatea nu va putea fi niciodată redusă prin manevre de control al identităţii. Chiar dimpotrivă, controlând identitatea îi conferim acesteia mai multă legitimitate şi o facem astfel mai puternică.(Teoria agresivitatii - Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel)
Analizand aceste aspecte trag o concluzie provizorie: fiinta mea are o identitate impusa, una aleasa si o autentificare primita automat. Cum aleg sa le folosesc? Cand imi convine sa fiu recunoscut imi dau numele, cand obtin avantaje din normarea sociala sa ma autentific, iar cand mi-e teama de un pericol sa fiu anonim? Ce dilema...
