Olimpiada a la russe

Saptamana lunga si complexa. O vizita la Strasbourg, a doua capitala a Europei, este un drum cu multe impresii. Am mai fost aici acum cativa ani dar n-am avut timp de vizitat. N-am ratat ocazia de aceasta data. Drumul catre Strasbourg a trecut prin Frankfurt. Aeroportul pe care l-am vazut prima data in iarna lui 1990. Era prima iesire din tara si am avut senzatia ca ma pierd prin cladirile imense. Acum l-am regasit, la fel de mare, dar obisnuit, ca multe alte aeroporturi din lume.



Tehnologia, insa, l-a transformat intr-un spatiu usor de accesat pentru turistul dispus sa-si caute singur calea catre avion. Si, de multi ani, fumatul a devenit noul dusman, poate la fel de periculos ca amenintarile teroriste... Nicaieri nu mai poti fuma, nici macar in spatiile speciale, care la francezi inca mai "supravietuiesc"...




Grupul de 40 de romani (din care am facut parte) a depasit lejer traficul aglomerat al aeroportului si s-a indreptat relaxat cu autocarul, inmatriculat in Franta, spre Strasbourg. N-am luat trenul sau alta ruta prin Paris fiindca organizatorii cursurilor de absolvire a Universitatii pentru democratie a Consiliului Europei erau stramtorati cu banii. Au preferat variantele lungi si ieftine: un autocar, un hotel modest, salate si ierburi la masa ca pentru dieta. Dar inceputul aventurii a fost distractiv si relaxat. Poate si pentru ca in acea zi Spania juca finala cu Germania (invinsa).



Starea de relaxare a durat mult prea putin. Cand am ajuns la caruselul de bagaje valiza mea din material incasabil era partial distrusa. "Manuitorii" germani si-au demonstrat "indemanarea" si mi-au oferit ocazia unui nou experiment: sa reclam despagubiri pentru deteriorarea unui bagaj. M-am indreptat spre biroul Lufthansa care mi-a preluat plangerea si datele personale si m-a indrumat spre biroul Tarom din aeroport. Evident inchis, caci era duminica! M-am inarmat cu numere de telefon si rabdare (plus banii de roaming pe care urma sa-i cheltuiesc tot din buzunarul meu). Noroc ca un bun amic de-al meu, ambasadorul Stelica Stoian m-a salvat de zeci de euro imprastiati aiurea intre companiile de telefonie... Pana luni, cand lumea revine la viata, aveam de petrecut prima seara in Strasbourg, un oras care arata dupa 6 seara ca un Falticeni parasit. Am pus atmosfera pe seama zilelor toride de vara si a finalei Campionatului european. Doar suntem la 5 kilometri de granita franco-germana, la cateva sute de kilometri de Elvetia, Belgia, Luxemburg, Olanda si in inima uneia dintre capitalele europene (cu mii de cetateni comunitari, inclusiv spanioli). Prima impresie a fost proasta. Parca am ajuns intr-o alta tara! Strazile pline de indivizi de culoare, orientali fundamentalisti, femei sleampete mereu in cautarea unei tigari pe care o obtineau cu usurinta de la necunoscuti, barbati in costume prafuite pe biclete demodate. De-a lungul sederii mele, aceste biciclete mi-au devenit cel mai aprig dusman. Pietonul a decazut pe locul doi in regulile de acordare a prioritatii. Aici trebuie sa partajezi spatiul cu biciclistul care devine insa mult mai puternic decat tine din moment ce are viteza si forta. Nu de putine ori ajungi sa fii calcat, lovit, apostrofat pentru ca ai pasit neatent peste linia de demarcatie unde stapan absolut este biciclistul. Masinile sunt acum egalele pietonilor, dar biciclistul ramane suveran peste ambele categorii. Si mai are un avantaj: nu face cunostinta cu mizeria trotuarelor. Asa cum un trecator neatent o poate pati cu usurinta. Fumatul interzis in spatii inchise a mutat scrumul din interior, in exterior. Strasbourg este un oras plin de chistoace, hartii si guma de mestecat.



Ma gandesc la Bucuresti si nu prea gasesc deosebiri. Ce-i drept, lipseste praful in cantitatile irespirabile de la noi, dar legenda ca poti sta pe jos fara sa te mudaresti sau ca nu-ti faci pantofii o saptamana nu mai e valabila si pentru Strasbourg. Doar frumusetea locala a cladirilor si istoria pe care o poti vedea pe toate zidurile ne distanteaza vizibil. Prima zi de cursuri incepe cu o imensa buluceala la intrarea in sediul organizatiei. 650 de cursanti din 16 tari, toate din spatiul ex - sovietic, plus cativa "rataciti" din Balcani si noi, cei din UE (Romania si Bulgaria).


Mi-a trebuit o lunga perioada de timp sa inteleg ce ne diferentieaza pe noi, romanii, de restul. Abia la final am gasit un raspuns. Dar pana atunci intrebarile mele aveau alte raspunsuri. Consiliul Europei, candva sperietoarea guvernantilor din tarile estice in tranzitie, a devenit un forum de exprimare si de manevra sub ochiul atent al Rusiei. Desigur ca, declarativ, toti suntem egali si toti luptam pentru drepturile omului si pentru democratie. Insa, cum in statele din UE asa ceva este demult asumat, singurele zone cu deficit in respectarea statului de drept se intind de la granita estica a Uniunii spre Asia. Cine este insa cel mai puternic si mai interesat stat sa gestioneze conflictele si relatiile de forta de la Prut si pana in Urali? Rusia... Asa ca nu prea mi-am vazut rostul alaturi de toti musteriii veniti la aceasta universitate, cel putin din acest considerent. Al doilea motiv de nedumerire era semnul de egalitate pus intre cursantii romani/bulgari si restul. Am ridicat aceasta chestiune in plenul unei sesiuni si am fost apostrofat imediat de "fratii" nostri molodveni. Revoltata, o colega mi-a tipat ca sa lasam aerele de superioritate si sa stam cuminti langa ei, invataceii. N-a inteles nimic din sensul vorbelor mele, dar mi-au sarit in ajutor colegii din Azerbaidjan care au aratat ceva mai multa experienta in interpretarea cuvintelor rostite in engleza. Mi-am dat seama ca avem mentalitati diferite influentate profund de etapele istorice prin care am trecut. Multi cursanti veniti din Ucraina sau Kosovo isi exhibau zgomotos accentele nationaliste si chiar pretentiile exagerate pentru niste indivizi invitati sa invete, si nu sa dea lectii. Rusii mi s-au parut mult mai seriosi si eleganti - dovada ca in acceptiunea lor sunt deasupra celor "mici". Scoala aceasta mi-a adus aminte de rolul de frate mai mare jucat candva de Uniunea Sovietica. Zile in sir am cautat sa inteleg care este rostul nostru printre aspirantii la democratie. N-am lamurit mare lucru din dilemele mele. Speakerii invitati si-au tinut monoton si autist discursurile, sefii de delegatii conduceau ostilitatile in numele cursantilor iar oficialii europeni bolboroseau cuvinte fara sens dar pline de splendoarea noului limbaj de lemn occidental. Doar un american mai dezmortit, venit sa predice gandirea pozitiva, a mai inviorat atmosfera plicticoasa si lipsita de competitie. A fost insa repede redus la tacere cand mai multi rusi si ucraineni i-au spus sa-si vada de lectiile sale aplicate la el acasa. Sentimentul ca particip la o olimpiada "aranjata" de blocul comunist (a la Moscova, 1980) mi-a suflat in ceafa toata saptamana. Si nu m-a parasit nici macar la sfarsit. Ca la defilarea de adio, scolile fratesti si-au luat costum de gala, tricou propagandistic si au rostit discursuri de multumire si goale de continut. Socant pentru mine a fost sa-i vad pe ditamai oficialii europeni cum iau parte cu satisfactie la aceasta mascarada. Oameni seriosi, precum Catherine Lalumiere si Terry Davies (fost si actual secretar general al Consiliului Europei) acordau girul lor acestor zile de cursuri pentru surdo-muti. Reprezentativ pentru starea de confuzie si babilonia colectiva este poza de grup (650de oameni). Un fotograf transpirat de prea multe incercari esuate si urcat pe o scara de cativa metri, incercand sa cuprinda crema de aspiranti la posturile publice sau politice din tarile lor.



Abia acum, la sfarsit, am inteles ce e gresit in toata aceasta constructie birocratica. Selectia intiala si obiectivele. Noi, romanii, venim ca la distractie si plecam precum am venit. Spre deosebire de ceilalti, democratia - la noi - a venit cu forta si n-a trecut prin dezbateri publice. Politicienii nostri au alte norme si scheme de gandire si actiune care merg in paralel sau ignora regulile inventate de occidentali. Viitori absolventi de scoli politice sau de administratie vorbesc o alta limba si invata doar teorie. Practica e lasata pentru alta data! Si in final, obiectivele noastre sunt altele. Decat ale celorlalti invatacei. Ei vin sa-si expuna propriile valori si sa lupte pentru compensarea "noii religii" a drepturilor omului cu matricea de conducere a statului elaborata de Kremlin. Nu ne asemanam si nici nu vom empatiza vreodata cu ceilalti! Singurul loc in care ne asemuim este meniul. Cu mici exceptii, delegatiile si-au manifestat dezaprobarea tacita fata de felurile de mancare locale, semn ca gazdele nu vor putea sa ne bage pe gat, cu forta, nici macar o specialitate de-a lor!