Cautari in zigzag

Destinul ti-l faci singur, dar drumul ti-l arata altii!
Ma tot gandesc la vorba asta de ceva timp. Impasul revine obsesiv, de cate ori ajungi la un platou al vietii si ti se pare ca ai atins fundul oceanului. Pana prin 2000, n-am simtit "forfota" carierei. Erau anii de glorie , cei in care succesul se aduna pas cu pas. Nu aveai de unde sa cazi pentru ca de-abia urcai treptele profesionale. Am ajuns in varf. Destul de repede si fara sa tanjesc dupa aerul de sus. Am avut noroc dar, in spatele lui, am pus de-o parte fiecare cunostinta necesara si fiecare caramida utila drumului inainte. Inutil de spus ca intrarea mea in "protipendada" mi-a schimbat viata, perceptia si abordarea. Unii cred ca m-am schimbat din cauza functiei (adica am devenit inaccesibil sau inflexibil), altii ma crediteaza in continuare cu valorile initiale, iar unii cred ca am progresat. Odata cu evaluarea lor, a inceput si lungul meu drum spre ziua de azi. Mi-am dat silinta sa fac bine, sa ma perfectionez si sa nu cad prada ispitelor. Tentatiile sunt atat de mari incat doar educatia de acasa si frica de Dumnezeu te pot tine departe de pacat. Cea mai sigura dovada ca mi-am pastrat drumul drept a fost cand un sef de-al meu ma compatimea: esti un baiat bun dar nu te-ai descurcat! Credeam ca se refera la profesie si la viitorul ei. Dar, de fapt, avea in gand un sablon de evolutie legat indisolubil de postura omului santajabil. Obisnuiam sa spun: eu dorm linistit, ceilalti nu! N-am fost sa-i vad inainte de culcare, insa pe unii dintre ei ii revad la televizor dand explicatii "organelor". Si totusi, ei reprezinta omul util, pe cand eu, omul periculos. La o adica, inutil, daca ar trebui sa respect antonimia semantica. Mi-am facut bagajele si am plecat departe de tara. Mi-am dorit evadarea dar nici ei nu m-au oprit. Ba chiar, m-au incurajat sa dispar. Doar drumul pana la ei mi-ar fi luat o zi, nu mai vorbesc de orice intelegere care necesita viteza de reactie. O etapa care mi-a imbunatatit nivelul increderii in sine. Eram propriul meu stapan si soarta tinea cu mine. N-a durat prea mult. Iar am ajuns aproape de platou. Brusc, dur si fara posibilitate de apel. Mi-am zis ca acum dau piept cu greul. Cu ce e mai greu... Mai trecusem candva prin asta, cu vreo opt ani in urma. Am supravietuit epurarii si m-am ridicat mai tare, ca si cum aveam o trambulina sub picioare. De data asta, luminita de la capatul tunelului nu se mai vedea. Era un drum lung in intuneric si fara orizont previzibil. M-am lasat in voia sortii. Nu aveam pe nimeni langa mine, toti prietenii au disparut, toti cunoscutii erau ocupati. Nu m-a ajutat la nimic regretul celor care m-au pedepsit fara rost. Raul facut nu mai putea fi reparat. M-am obisnuit cu intunericul si curand am ajuns sa simt peretii tunelului. Apoi, aerul se rarefia, si departe se vedea iesirea. Mai aveam de muncit si de curatat la eticheta injusta pe care am primit-o. Anii au trecut si simteam cum perdeaua de bezna se ridica si lumina devine tot mai puternica. Cand sa ating capatul tunelului o stanca imi cade in fata. Mi-am spus ca voi ramane definitiv in tunel, la cativa pasi de partea cealalta... Deznadejdea a fost de scurta durata. Piatra dispare ca prin minune si reusesc sa ies. Sunt liber si multumit de locul unde am ajuns. Putea fi si altfel, dar imi zic ca mai am timp sa caut. Toate s-au petrecut in cateva clipe, si ma intreb: asta este sfarsitul? Fiind, inca, in cautarea unui raspuns, ma lovesc pe strada de un fost coleg, a carui cariera a evoluat asemanator cu a mea. El a avut mai mult timp sa respire puterea, dar caderea lui a fost ingrozitoare. A ramas fara serviciu, fara ajutor si, in final, pe drumuri. Isi cauta o casa in chirie. Auzindu-l, mi-am zis ca as putea avea un raspuns la intrebarea mea...