M-am gandit mult daca sa scriu despre dreptul la moarte ca alegere opusa dreptului la viata. Stiu ca este un subiect sensibil si ca voi provoca reactii adverse. Dar, pana la urma, fiecare e liber sa spuna ce gandeste. Iar eu nu fac altceva decat sa pun o problema si sa-mi exprim o parere.
Am vazut-o pe acea fetita de 13 ani, din Marea Britanie - Hannah Jones, care isi doreste sa moara pentru ca sufera prea mult de pe urma unei boli incurabile. Suferinta fizica este la fel si pentru copii si pentru adulti. Ea a fost nevoita sa obtina in instanta dreptul la moarte. Parintii ii sunt alaturi dar mai toata lumea ii acuza ca si-au tradat copilul. Sunt ei oare vinovati? Daca am reflecta mai mult la ceea ce este cu adevarat in interesul nostru sau al celor dragi si mai putin in interesul moralei crestine, poate ca am avea un raspuns. Eu asa am gandit cand am fost pus in fata acestei situatii, acum doi ani, cu mama mea.
In Romania, va fi introdus candva, nu foarte tarziu, acordul prezumat pentru prelevarea de organe. Cine nu anunta ca refuza sa-si doneze organele este considerat automat un posibil donator, cand moare. Specialistii in etica medicala si biserica nu vor sa auda de aceasta posibilitate. Alti medici practicieni si juristii spun ca astfel sunt salvate alte vieti si ca, mai mult, se incalca dreptul individului la demnitate. La fel spun insa si ceilalti! Fiecare vede individul din alta perspectiva. Unii cred ca demnitatea acestuia este sa traiasca pana la capat, altii ca demnitatea este refuzul de a suferi pana la moarte.
Asa am aflat ca eutanasia pasiva este permisa iar cea asistata, nu. Adica, legile nu te pedepsesc daca esti martorul sfarsitului unei fiinte cat timp nu ai vreo interventie in decizia luata. Daca as fi convins ca progresul stiintelor medicale mi-ar salva viata sau macar mi-ar prelungi-o suficient de mult cat sa merite suferinta indurata, as accepta sa lupt. Dar daca moartea vine si nu o poti opri? Sa accepti chinul nesfarsit si tragedia celor din jur doar ca sa supravietuiesti fara rost? Sunt de acord ca fiecare dintre noi sa-si anunte dorinta de a-si dona organele dupa moarte dar sunt impotriva restrangerii dreptului la decizie privata. De aceea, nu-i condamn pe parintii lui Hannah si prefer un chin de scurta durata unei vieti plina de chinuri.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
43 de comentarii:
Am vazut emisiunea de aseara...
Eu sunt pentru respectarea deciziei celui care sufera,indiferent care e este.
Eu, ca si tie, am fost pusa in fata acestui fapt, cu bunicul, tata, apoi unchiul meu, din doi in doi ani. Le-am fost alaturi si am fazut fiecare faza.
La tata a fost ceva special, s-a intamplat acel ceva care iti cam zdruncina credintele. Dorinta mea de a trai el a fost foarte mare, lupta pentru a invinge boala lui, m-a facut, ne-a facut sa incercam toate posibilitatile oferite de medici. Un chin in plus. Chiar mai mult de atat: dupa interventiile chirurgicale, a ramas si paralaziat.
Stiu ca la un moment dat am renuntat la lupta, pentru ea pentru mine era speranta dar pentru el era un chin si mai mare.
Ajungi sa te rogi ca Dumnezeu sa-l ia! Ajungi sa-ti dai seama ca iti pare rau pentru tine dar iti pare bine pentru el.
Asa ca...ce demnitate poate avea un om care sufera, care se supune unor operatii ce-l ciuntesc, care nu mai poate fi nimic din ceea ce a fost, in care totul se rezuma la inca o gura de oxigen?
Concluzia mea e : fiecare are dreptul la o decizie asupra vietii si mortii lui.
Si nu in ultimul rand, si medicii ar trebui sa-si recunoasca limitele.
da, aşa e, fiecărui om ar trebui să i se respecte această dorinţă, de a renunţa la acea luptă.
E adevărat, m-a impresionat foarte mult povestea micuţei şi primul meu gând a fost că părinţii ar trebui să intervină şi s-o oblige să accepte transplantul.
Apoi auzind că de la doi ani se chinuie am ajuns la concluzia că poate totuşi a luat o decizie corectă.
Nu ştiu totuşi cum e mai bine.
Oscilez între libertatea individului de a hotărî singur ce e mai bine ptr el şi faptul că şi eu sunt părinte şi nici nu vreau să mă gândesc la drama pe care o trăiesc acei oameni.
Starsgates,cea mai mare dovada de iubire dintre 2 parteneri de viata, este atunci cand din iubire, unul din parteneri ii da ceiluilalt libertatea pe care si-o doreste!
Cea mai mare dovada de dragoste in cazul acelor parinti este ca accepta ce-i tragic pentru ei, in favoarea oprii zbuciumului copilului lor!
Sa dea Dumnezeu sa ne tina copiii sanatosi si sa nu avem parte vreodata de un astfel de moment in care sa fim nevoiti sa alegem!
Ai dreptate meştere.:)
Nu știu, în cazul fetiței e ceva care îmi scapă. Tot efortul ăsta de a-și câștiga dreptul să moară... De parcă ar vrea să moară LEGAL. Prin opoziție cu sinuciderea, care e un act unilateral și la îndemână, nu?... (dar nu ilegal!, ci doar biserica creștină, cred, îl consideră în afara gesturilor acceptate de ea). Până la urmă, mă întreb cât de hotarâtă e fetița aia să moară... Mai degrabă, vrea să fie lăsată în pace... (S-ar putea să greșesc, n-am urmărit cazul cu foarte mare atenție)
Să existe o cât de mică şansă de salvare şi să accept (pasiv???!!!) moartea, în locul luptei pentru viaţă?! NICIODATĂ!!!
Cazul ei este foarte cunoscut si are un precedent. Samantha o fetita de sapte ani a suferit la fel ca ea. Si satula de pat, doctori si de tratamente a cerut sa fie lasata sa mearga la scoala, sa traiasca la fel ca ceilalti copii. A murit dupa sase luni impacata cu dorinta ei. In cazul Jones, fetita a trait de la nastere in spitale si cu restrictii enorme. Din cauza tratamentului pentru leucemie, inima i-a fost distrusa si trebuia sa faca un transplant ca sa mai traiasca. Nu insa sa-si salveze viata, doar s-o prelungeasca o jumatate de an. A fost obligata sa se lupte in instanta cu medicii care au i-au acuzat pe parinti ca ii pun viata in pericol fiindca n-o lasa sa continue tratamentul. Asa s-a ajuns ca un judecator sa-i lase dreptul sa decida fetitei. Din pacate, la noi, asa ceva este imposibil pentru ca orice parinte care accepta in cele din urma decizia copilului, este automat decazut din drepturi. Statul preia cazul si este obligat sa-l tina in viata pe copil pana moare. Asta e povestea, Mana.
@SuKaRiT: De acord cu tine, daca exista o sansa de supravietuire sa te lupti. Dar daca treci prin asta ani de zile si viata ta este un sir de chinuri fara sfarsit iar speranta este doar o iluzie?
Fetiţa aceea nu ştia cât de frumoasă este viaţa, cunoscuse doar durerea. Avea o şansă să trăiască! Nu în durere! Scăpată de boala cumplită. Ce părinte şi-ar ucide copilul în clipa în care s-ar ivi cea mai mică pâlpâire de speranţă? Nu-i consider părinţi pe cretinii ăia, doar nişte asistenţi plictisiţi, gata de crimă pentru a se elibera. Păcat de acel copil frumos!
Înțeleg că aici nu este vorba despre dreptul de a muri, ci despre resemnare. Iar fetița dorește să fie lăsată în pace.
Atunci când cineva apropiat e într-o astfel de situație, cu o boală incurabilă, atât cel bolnav, cât și (sau mai ales) cei din jur ajung să obosească (și fizic, dar - mai ales - psihic). Și clachează. Știu cum e... Atunci apar gândurile alea... decât să se chinuie așa, mai bine... Pare singura soluție în momentele alea. E adevărat că, după aia, tu - cel de lângă - regreți că ai gândit așa. Dar, la fel de bine, cel bolnav, cunoscând că boala sa este incurabilă, este conștient că este condamnat la moarte. (Și asta nu e metaforă. Tati exact așa mi-a spus: "Sunt condamnat la moarte, mai am maxim 7 luni de trăit... Ăsta e maximul speranței de viață, pe plan mondial, pentru ce am eu... Doar că e o moarte lentă..."). De-asta nu-i judec nici pe părinți, nici pe fetiță. Încerc doar să-i înțeleg. Atât.
Tocmai din acest motiv, pentru ca speranta de viata este clar limitata, in cazul bolilor incurabile si mai ales ale acelora pozitionate in locuri unde prin extirparea unui organ,ne se rezolva nimic!, tocmai de aceea am incercat tot la vremea respectiva.
Din pacate...dupa operatie, taticul meu n-a mai vorbit decat cu ochii, cu lacrimi de durere fizica si cu lacrimi de iubire pentru noi. Operatia i-a prelungit viata cu 6 luni de chin, alt chin!
E greu de decis ce e mai bine pentru astfel de cazuri, dar foarte usor de judecat din afara!
Îmi plăcea mai mult în Aromabar decât la cercul de confesiuni...
Ce-o fi de marturisit si de intim?Ca doar nu suntem prima generatie a omenirii pe acest pamant cu astfel de probleme!
Nu-i nimic nou sub soare!
Nu e confesional, sunt doar discutii serioase in Aromabar pe o tema data.
In ceea ce-i priveste pe parintii fetitei si in ceea ce o priveste pe fetita, eu nici macar nu mi-am propus sa-i inteleg/s-o inteleg... pentru ca eu nu sunt in pielea lor cum nu este nici altcineva!
Manole, detaliile experienței mele sunt extrem de personale. Sau au fost!(Scuze!)... Nu mi le-am exhibat până acum. La asta mă refeream.
@Mana: Nu e corect sa gandim asa. Nu suntem doar la cafenea aici. Cand avem timp de distractie si de sueta suntem la cafea. Dar nu uita, blogul meu este unul cu eseuri serioase si cu teme de reflectie. Daca nu vrei sa-ti imparatasesti din experienta ta nu e nicio suparare. Fiecare spune ce crede, daca doreste. Insa, astazi avem o tema serioasa in discutie si va mai urma una maine. In weekend insa ne vom si distra.
Apropo de "condamnat la moarte"...
Mi-a povestit un prieten (chirurg) despre un caz care i-a schimbat toate preconcepţiile de până atunci.
Era internată (la Terapie intensivă) o femeie considerată a fi fără speranţă de viaţă. Muribundă! Nu exitau şanse. Avusese de câteva ori (în ultimele 24 de ore) hemoragie internă, diagnosticul era crunt (tumoră galopantă generalizată, aşa vedeau aparatele, aşa ieşiseră toate analizele!) avea 36 kg (mai slabă ca un curcan, accentua el) abia de mai avea sânge în ea, abia de mai respira, puls aproape inexistent, nu putea vorbi, nici ochii nu-i deschisese în toată perioada de la internare.
Echipa s-a oprit la picioarele patului în care se afla tânăra (33 de ani scria pe fişă, dar părea un copil îmbătrânit!) un coleg face un rezumat al cazului, apoi concluzionează "Putem doar să-i uşurăm suferinţa, moare până la sfârşitul săptămânii". Ziua în care se întâmplau toate acestea fiind o joi! În clipa aceea, femeia deschide ochii (nu credea nimeni că e conştientă, cu atât mai puţin că ar fi putut auzi şi înţelege discuţia!) îl priveşte în ochi pe amicul ăsta al meu şi-l întreabă slab: "voi muri?" Era doar uimită. Nu resemnată, nu doborâtă de durere, doar uimită. Spune că, aproape l-au prăbuşit privirea şi întrebarea şoptită a femeii. S-a lăsat moale pe marginea patului şi nici el nu ştie cum de i-au venit pe buze cuvintele " Nu, nu vei muri, îţi promit!" Niciodată nu promisese aşa ceva până atunci, dar nici de atunci încoace.
A cerut să fie pregătită sala de operaţie.
Nu a fost nevoie de muncă de lămurire (deşi ceilalţi erau siguri că va muri pe masă şi nu era deloc bine pentru "mapa profesională") el hotăra şi într-o oră au intrat în operaţie.
Au trecut de atunci 20 de ani. Femeia este bine-mersi. O vede din când în când. Îşi zâmbesc. O femeie încă frumoasă, cu un zâmbet uluitor... Ea nu-şi aminteşte decât de clipele de după trezirea din operaţie. Ştie că el a operat-o, atât. El îşi aminteşte că a fost la un pas de crimă. Aşa zice el, a fi pasiv înseamnă a te face vinovat de crimă. Zice că e un norocos!! N-ar fi intervenit, diagnosticul era clar. Cum să crezi că, toate rezultatele analizelor făcute, a aparaturii, cu simptomele clare, diagnosticul fusese totuşi greşit. Când au deschis-o au constatat că, deşi era la un pas de moarte, putea fi salvată. Era vorba de (nu ştiu dacă e corect, dar cam asta-mi amintesc din ce spunea el) un ulcer gigantic (care şi perforase) şi care-i afectase trei sferturi din stomac, ficatul, pancreasul... Fleacuri (zice el) care puteau fi reparate. De atunci, se fereşte să mai considere un muribund... muribund. Şi tot de atunci, crede în Miracole!
Daca Dumnezeu vrea sa fie Miracol, atunci El da putere de lupta celui care sufera-dorinta acerba de a trai!!!-lumineaza un suflet si o minte a unui muritor-mijlocitorul spre Minune si peste toate presara Voina lui!
Aici ,in tema,sunt doua aspecte diferite,dupa mine si anume una este cand esti o/un batran care si-a trait viata,sau mare parte din ea si alta este cand esti copil sau tanar.In primul caz,daca pacientul nu mai vrea sa lupte,oricum se ajunge la moarte,dar in al doilea caz ,intai intreb de ce nu s-ar vindeca aceasta copila de leucemie,prin transplant de maduva,dupa ce inima cea noua va putea suporta operatia??Cunosc atatea cazuri,ele au fost mediatizate,in ultimele decenii aceasta boala,leucemia,pare sa nu mai fie incurabila.
Astea fiind spuse acum ma refer la parinti care au datoria morala sa incerce orice,chiar daca ar fi o sansa la 99,pentru salvarea copilului lor.Poate ca fetita nu mai poate,nu mai vrea,nu mai spera,dar pentru ce sunt parintii acolo??Ei,a caror suferinta este non-fizica,ar trebui sa faca in asa fel ca fetita sa fie operata la inima si apoi ...mai departe,daca supravietuieste.Nu este corect sa o lase pe ea sa decida.Imi amintesc de stari in care suferinta este asa de mare incat iti rogi moartea ,dar cei de langa tine,daca te conving si te sustin si-ti dau speranta in puterea Lui Dumnezeu,atunci vei depasi.
Asa cum nu noi am hotarat cand si daca sa ne nastem,tot asa nu putem hotara noi nici cand sa murim, daca a refuza tratament in continuare inseamna acest lucru.
Nu am energia acum pentru a intra in detalii. Vreau doar sa spun urmatoarele: viata este un dar de la Dumnezeu! Pentru unii le este dat 100 de ani, pentru altii 2 ani. Este adevarat ca pentru unii este un chin insuportabil, dar viata noastra nu ne apartine noua. Nu suntem stapanii absoluti ai vietilor noastre. (Stiu, nu m-ati inteles. O sa explic cu alta ocazie. Nu am energia si starea necesara acum.)
Cat despre moarte si experiente personale, nu exista om caruia sa nu-i fi murit cineva drag. Nu are sens sa imbracam in metafore astfel de experiente. Ele trebuie pastrate in mintea si sufletul nostru. Cu demnitate si in intimitate. Sa nu le exhibitionam!
Prințe, încercam să spun că eu nu sunt foarte confortabil cu tema aflată în discuție... Fiecare are sensibilitățile lui și, uite, am făcut aici ce n-am făcut nici măcar în viața reală: m-am confesat. Poate tocmai pentru că (știu că) este un blog care, de cele mai multe ori, îmi da de gândit. Îmi pare rău dacă s-a înțeles altceva...
@Mana: iti multumesc pentru clarificari. Probabil ca m-am aprins prea tare. Si inteleg ca este o experienta tragica pentru fiecare dintre noi, mai cu seama pentru tine. Cum spuneam in articol stiam ca va fi extrem de controversat acest subiect. As continua sa comentez posturile precedente dar ma feresc fiindca opinia mea difera de a majoritatii.
Desi DOAR in teorie sint de accord cu cele scrise, nu cred ca avem dreptul sa decidem MOARTE cind inca e VIATA…Stiu… Durerea e universala… Ca si voi, l-am pierdut pe tata acum mai bine de un an ...Insa…Ce se intimpla cu SPERANTA? In minte-mi vin imagini din “The Diving Bell and the Butterfly”(poveste adevarata). Cita speranta ai cind din culmea gloriei ajungi paralizat complet si singurul mod de a comunica cu exteriorul e doar prin clipirea unui ochi? Deajunsa sa poti scrie o carte…
http://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Dominique_Bauby
Elisa, Ana, Oxana... Suntem pe acceaşi lungime de undă. Viaţa ne este dată să o trăim! Mereu există o cât de mică speranţă, mereu se întâmplă Miracole.
Mi se pare că acestei fetiţe chiar atitudinea părinţilor faţă de ea, i-au indus dorinţa morţii. Un copil care s-ar simţi iubit, nu ar cere în instanţă dreptul de a muri. Cine i-a dat ideea?! Toţi am fost copii, de câte ori n-am spus "mă doare de-aş vrea să mor". De câte ori am spus-o gândind serios la moarte?! Era doar dorinţa de a ne vedea părinţii aplecaţi cu dragoste asupra noastră.
Sigur, nu era o boală atât de grea, dar medicii ei spun că sunt şanse să reuşească. Aş vrea să putem face ceva pentru a o convinge pe copila asta să vrea să trăiască. Îmi vine să plâng de neputinţă!
Intrebare ptr. voi :
Ce s-ar fi intimplat daca familia lui Bauby decidea sa-l scoata de pe life support?
http://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Dominique_Bauby
@Oxana: Dilema este mult mai larga! Noi judecam doar din perspectiva celui care are ipotetic sanse de viata. Dar nu si din perspectiva omului care nu-si mai doreste sa traiasca. Atentie: nimeni nu poate sa te oblige si sa te opreasca sa refuzi un tratament. Asta inseamna mai simplu, ca oricand poti decide sa renunti. Asa stand lucrurile, orice speranta trebuie sa fie insotita de propria constiinta si prin urmare nimeni nu cred ca poate sa-i condamnam pe cei care aleg opusul propriilor noastre convingeri.
Să fii lăsat să alegi să mori... Ca şi legea asta care permite medicului să-ţi ia organele, fiindcă lui i se pare că mori oricum. Ciudat mod de a interpreta dreptul unei persoane...
:(
Claudiu,gandeste-te putin,fii maleabil...daca exista o cat de mica sansa si pacientul stie sau crede sau spera ca exista aceasta,ar renunta?Nu.Cine ar trebui sa-i intareasca aceasta speranta,sau chiar s-o provoace?Parintii fetei,clar.De unde stiu ei ca fata lor nu va supravietui ci doar se chinuie degeaba?
Orice parinte ar gandi asa si ar spera pana-n ultima clipa la un miracol si sa stii ca sunt multi oameni care sufera de n ori mai mult,au handicapuri grele de tot si nici nu se gandesc la curmarea vietii.Mie mi se pare ca problema este pusa gresit,din start.Nu aici,la tine,in general.:(
Olteanca,asa zic si eu.
@Elisa. Sunt maleabil. Asta am spus in articol. Ca atat timp cat exista o speranta merita sa lupti. Dar cred ca speranta nu inseamna iluzie. In cazul fetitei, speranta a durat 14 ani. E putin? Dar in afara de acest subiect eu mai vorbeam si despre transplantul de organe. Aici se ascunde alta tema delicata. Sa accepti acordul prezumat sau nu?
@Claudiu : Stiu ca e o dilema, si eu personal nu pot condamna deciziile nimanui. Eu sint si voi fi pro-choice ! Ca indivizi avem dreptul de a alege…DAR…poate in disperare de cauza putem alege ce nu-i bine ptr. noi si ptr. societate. Poate exemplu nostru de a renunta la lupta trimite un mesaj negativ celor din jur…Nu stiu daca ai auzit de Dr. Kevorkian, un doctor din MI care a ajutat peste 100 pacienti sa moara. Decizia a fost a pacientilor (terminally ill) si tot ei au apasat butonul care le-a adus moartea. Kevorkian doar i-a ajutat. Societatea insa l-a condamnat la 2nd degree murder….
@Ptr.Toti:
Vin in lumea asta virtuala, sa mai scap de problemele reale… Draga Claudiu, cu asemenea topics chiar ca uit :)) …Nici la servici nu ma mai pot concentra :((
In alta ordine de idei:
Ce se mai aude cu scenariul? S-a ales pina la urma un titlu ? Care-i misterul ascuns in ceasca de cafea? Ce se mai aude cu anuntul din bar?
Va doresc o zi buna :)
Claudiu, te invit sa citesti si fragmentul meu de roman pe care abia l-am postat, care are o tema foarte apropiata.
http://mariabarbu.wordpress.com/2008/11/13/suicid-pro-si-contra/
A..,eu de obicei nu sunt divergenta,ma concentrez pe o singura problema ,pana la sfarsit.
Legat de asta,de donarea organelor dupa deces(acum o sa ti se para o gluma,dar e serios),eu mi-as da scheletul unei scoli de specialitate,sa studieze pe "viu" oasele si tot sistemul.Cred ca as semna asta,daca s-ar putea.
Nu cred ca te poate obliga statul sa accepti,iar legea care, se pare, o sa vina este neavenita pentru cei care neglijeaza sa-si faca declaratia de neaccept inainte,nestiind nimeni cand o sa fie acest moment.Pe asta se si bazeaza,ca oamenii neglijenti vor deveni,fara voia lor,material biologic.Altminteri,ar fi formulat-o invers,asa cum s-a practicat pana acum.Nu? :)
@Oxana: Nu stiu cum sa ma exprim. Nu vreau sa creez nimanui disconfort. Am atentionat de la bun inceput ca este foarte delicat subiectul. Voi posta altul cat de curand ca sa inchidem lista de comentarii. Dar nu ma intelegeti gresit. Ma gandesc la astfel de lucruri, chiar daca nu-mi plac. Scenariul asteapta. Titlul nu s-a stabilit fiindca nu mai exista interes iar anuntul nu-l pot lansa fiindca nu avem juriul stabilit.
@Maria: Promit sa-l citesc.
@Elisa: Asta era si clue-ul. Eu sunt doar pentru anuntarea explicita a acordului si nu invers cum exista in lege.
O sa fiu extrem de dura! Cu tot cu confesiuni!
Daca eu am un accident si nu ma mai tin decat aparatele in viata, copilului unuia dintre voi ii trebuie inima mea , familia mea nu este de acord, legea spune ca aveti dreptul la inima mea, ce faceti? Va bateti pentru ea sau nu? Legea decide sa-mi fie prelevata!!! Cu ea va salvati propriul copil!!Imi luati inima sau nu?
Cum mai e cu pana la ultima speranta si cum e cu legea ?????
Puteam sa spun si invers!
Eu personal m-as tara in genunchi in fata familiilor voastre, ca sa-mi salvez copilul!!!!Iar daca legea imi da inima ca sa traiasca copilul meu, atunci n-as prea sta pe ganduri!
Hai sa nu judecam pe nimeni, ca nu suntem in pielea lor!
Sa ne fereasca Sfantul de asemenea necazuri!
Patroane, un gotfather dublu, ca-mi crescu tensiunea!!!! :))
@Manole: Stai "usor" cu tensiunea ca avem mare nevoie de tine...Putem vorbi la nesfirsit pe tema asta.
@Claudiu: Cum nu exista interes in scenariu? Eu astept de 20ani...(just kidding!)
Bancu de joi:
Deoarece nu se mai poate cu actuala echipa guvernamentala, C.P. Tariceanu s-a
gandit sa aduca 12 experti japonezi pe posturile de ministri.Iata cele 12 nume de ministri :
1. Nimika Nuymoka
2. Yashpaga Shidute
3. Wreypostu Daybanu
4. Undeypliku Katesparg
5. Skimbaley Inparay
6. Winoakuma Kosuma
7. Furatzara Kutotu
8. Bagabany Labayatu
9. Totkumita Madeskurk
10.Nufurytu Furyo
11.Latrukata Wikushpaga
12.Yopapnumay Ciolanu
@Manole: Uite un whiskey dublu de la mine! Dar nu te enerva ca ne creste tensiunea. Eu cum ziceam, desi sunt in minoritate accept sa salvez o viata prin donare daca sansele de supravietuire sunt doar ipotetice. Etica noastra este profund influentata de morala crestina, insa multe lucruri absurde s-a schimbat pe lumea asta impotriva bisericii. Asa ca...
@Oxana: Vad ca te bagi in politica romaneasca! Oops! Dragut bancul desi e circulat prin Romania de ceva timp. Pe cand numele membrilor echipei lui Obama?
Multumesc Patroane. Se pare ca suntem de aceiasi baricada. Si da, sunt de acord cu exprimarea clara din timpul vietii, daca da sau daca nu. Hai noroc!
Oxana, pai mai conteaza? Nu conteaza, pe ceva, de ceva vreme, tot trebuie sa dau vina! multumesc. :)
@Claudiu: Ce sa fac, aici bancurile ajung cu intirziere...De Obama nu am primit inca nici un banc - poate aveti voi( romanii au alt simt al umorului).
Dupa cum vedeti, azi la servici e lejer. Miine e liber, asa ca multi deja au plecat acasa.
Vad ca postezi la ore tirzii de noapte iar eu sint probabil prima cititoare.
@Manole: Macar in virtual sa nu existe baricade...poate doar diferente de opinie.
Oxana, corect. M-am exprimat gresit sau, poate nu destul de explicit. Nici mie nu-mi plac baricadele, asa cum s-ar subintelege. Corect.
Deci Patroane, rectific: cu aceiasi opinie.
Imi pare rau ca am lipsit de la o discutie serioasa. Imi pare si bine ca am lipsit, ca prea se incinsesera spiritele si aveati nevoie de intaritori :)
Eu (eu cred in minuni!daca nu am crede, ele nu s-ar intimpla)as fi fost de acord cu Elisa si Oxana. O fetita de 13 ani nu poate decide in cunostinta de cauza. Am avut un sentiment de amaraciune privind emisiunea. Nu cred ca poti fi impacat ca parinte pina nu ai incercat totul.
salut Claudiu si ii salut si pe ceilalti ....
nu am avut timp sa citesc toate comentariile , dar eu zic o chestie ..fiecare cred ca are dreptul sa decida pt viata lui , decat sa te chinui mai bine mori si asta e...de ce sa incerce unii sa iti mai prelungeasca agonia ...da daca se poate ceva sunt de acord sa iti faca cu forta acel ceva adica daca te poate salva cineva sau ceva , clar nu tu trebuie sa decizi , deci sunt de acord sa iti bage pe gat un transplant daca asa o sa traiesti pana la adanci batranete , dar daca doar pt cateva luni , nu sunt de acord ...
in fine stiu ca mie Claudiu imi zice :"donator de organe" pt ca sunt motociclist...asta e ...eu unu sunt de acord ca daca ma duc pe cursa sa faca ce vor ei cu mine sa imi dea toate organele si sa salveze cate vieti pot ei.....asta pt ca eu mi am asumat riscul sa ma sui pe o motocicleta ...deci da sunt de acord sa ma cioparteasca daca cumva se mai poate face ceva pt cineva ...
sper sa nu ajung acolo... :)))
in rest toate cele bune si sa auzim numai de bine ....si mai trecti si pe la mine pe la radio fara filtru http://www.radiofarafiltru.ro
hai ca e 4 jumate dimineata si trebuie sa plec la gara ca ma duc la Buzau ...ce sa fac ...mai sunt si radioamator pe deasupra ...nu este asa periculos ca motociclismul :))) aici aveti detalii despre mine http://www.yo3iva.go.ro
si in final RETINETI : doar cel de sus , DECIDE ce si cum....
hahahahahahah
Daca va intereseaza vizitati si http://tv.izymedia.net TV online LIVE!
Trimiteți un comentariu