Mediabirocratii

Imi scriu teza de doctorat in sociologie. Tema - in esenta sa - priveste comunicarea institutionala, respectiv organizarea si functionarea institutiei purtatorului de cuvant. O intreprindere delicata si lipsita de glamour. Pentru ca la asa ceva, ca si la fotbal, se pricep toti. Conteaza mai putin aceasta constatare, cat timp, premisa de la care pornesc este urmatoarea: avem parte de organizare si de pregatire in domeniu, lamentabile. N-am nevoie sa caut prea multe exemple. Numai astazi am simtit pe pielea mea, desi am fost suficient de implicat intr-o anumita perioada ca sa nu fiu surprins, cum intelegem noi, romanii sa respectam regulile si sa ne facem treaba. Ma intalnesc cu atasatul cultural al SUA ca sa aranjez prezenta unui speaker la cursul de comunicare politica de la SNSPA. Totul decurge conform planului. Discutia este scurta, fara cafele si vorbe-n vant, sunt asigurat ca se va rezolva si ca voi avea persoana dorita. La fel, primesc confirmarea si pentru emisiunea din 5 noiembrie cand vreau sa discut despre rezultatul alegerilor. Imi iau ramas bun si astept fara emotii raspunsurile, saptamana viitoare, asa cum mi s-a promis.

Intre timp, ma ocup sa-l invit la Ora de stiri din seara care a trecut pe seful politiei romane. Caut un numar de telefon de-al lui. Nu-l gasesc, dar aflu de la un coleg ca trebuie sa scriu un email unui consilier de presa. Ii scriu un mesaj foarte frumos plin cu detalii. Nu uit sa-mi trec la sfarsit toate datele de contact. Nu primesc niciun raspuns timp de 3 ore. Mi se transmite printr-un coleg ca e cazul sa sun ca sa aflu ce se intampla cu solicitarea mea. Ma intreb uimit, de ce eu? Ei nu sunt obligati sa-mi raspunda, macar din curtoazie? Mi se spune ca daca vrei ceva, e cazul sa insisti. In gandul meu, imi zic ca eu nu vreau nimic, ci ei ar trebui sa vrea sa explice cum a fost cu achizitia de masini scumpe. Ma las convins in cele din urma si o sun pe angajata de la serviciul de presa care imi spune ca sefu' nu poate veni, dar n-a apucat sa ma anunte. Nu ar vrea sa apara, mi se spune in soapta! Ii zic ca nu-l pot forta, dar ca motivatia este cam nepotrivita. I-o fi teama, ma gandesc! N-apuc sa zic cu voce tare ca persoana de la telefon ma roaga sa nu ma supar si sa inchid ochii la refuzul sefului. Spun la revedere rapid si-mi vad de treaba.

In paralel, colegul meu cauta sa dea de o directoare a Oficiului Roman pentru Drepturi de Autor. Search pe internet si descopera site-ul unde cauta febril un contact. Da peste cineva de la presa. Il ia le fel ca si pe mine, cu fax si email inainte. Altfel, nu se continua discutia. Dar telefonul nu e bun?, intreaba colegul stupefiat. Nu, i se raspunde, asa e procedura la noi! Aceeasi poveste si la Ministerul Sanatatii. Avem un regulament!, sa-l aplicam ni se spune cand solicitam prezenta unui functionar la o emisiune. Dar de ce sa aplicam regulile lor? Suntem angajatii lor?

Inteleg ca este elegant sa trimiti un email sau un fax. Dar ce te faci cand nu esti la birou, cand nu ai la dispozitie un calculator si esti pe teren? Il rogi pe un coleg sa scrie in numele tau? Sa pui secretara sa faca naratiuni pentru fiecare serviciu de presa? Pentru ce? Ca sa aiba birocratii ceva scris. Sa te faca sa renunti, sa afle ce vrei sa-i intrebi dinainte, sa stie cu cine se intalnesc in studio, sa poata refuza daca nu le convine. Asta imi demonstreaza ca nu avem organizatii responsabile si pregatite sa asigure comunicarea cu media. Cele mai multe simuleaza activitatea de comunicare, iar birourile sau departamentele de presa sunt locuri bune pentru indivizi cu competente incerte, veniti in tranzit sau pe usa din dos. Un fel de anticamera pentru functia pe care o vaneaza pe mai departe si la care n-au acces decat daca se "invechesc" prin institutie. Si unde e cel mai indicat? La "presa", acolo unde nu trebuie sa faci mai nimic. Doar sa-i incurci pe ziaristi, probabil...