Povesti din LA (5)

Ajung in Los Angeles, intr-o zi de iunie. Am plecat singur, fara nimic aranjat. Cei de la Consulat n-au gasit o locuinta care sa respecte baremul nerealist, impus de minister. In consecinta, ma inarmez cu rabdare si cu multa perseverenta. Rabdare sa rezist mai bine de o luna intr-o camera de hotel si perseverenta sa fac "hatarul" statului roman. Nu pot spune ca n-a fost haios, in cele din urma... Am ales un hotel cu un manager roman, incantat sa ma aiba client. Managerul era o doamna draguta si foarte amabila, pe care am cunoscut-o cu vreo 6 ani in urma cand am fost in America sa filmez documentarul cu serviciile secrete.

Un singur "defect" am gasit la hotelul acela. Era situat in cartierul homosexualilor, pe bulevardul Santa Monica, loc de intalnire al acestora. Fiecare stalp de electricitate avea steguletul cu curcubeu, o imagine atractiva daca te gandesti ca oriunde te-ai uita vezi un potpuriu de culori stridente. Parca eram in mijlocul unui carnaval. De fapt am si fost, la propriu, pentru ca intr-una din zile am prins festivalul homosexualilor si al lesbienelor. Nu e de mirare sa vezi asa ceva, din moment ce, primarul zonei este de-al lor. De la balconul camerei de hotel m-am "delectat" ore in sir cu muzica gen YMCA, defilarea de care alegorice si prezentarea de costume "cu muschi" ale membrilor fortelor de politie si ale pompierilor. Distractie maxima, as zice! Oricum, in fiecare seara, deasupra mea, zgomotele partenerilor ma atentionau frecvent sa nu uit unde sunt. Iar in lift, mai mereu infruntam priviri curioase din partea unor indivizi efeminati. Evident ca trebuia sa-mi tin ochii in tavan sau in podea ori de cate ori un cuplu ma insotea in lift. Nu voiam sa risc o abordare geloasa din partea vreunuia! Dar, ca experienta mi s-a parut incitant si haios, asa ca mi-am zis: cand o sa mai ai tu parte de asemenea curiozitati, traite live?

In tot acest timp, caut cu obstinatie o locuinta inchiriata. Trec saptamanile si niciun broker nu poate sa-mi satisfaca cerintele. Suma oferita de mine e prea mica; piata crescuse cu 20 la suta in jumatate de an. Ministerul ma preseaza. Imi forteaza mana si in cele din urma o conjunctura fericita si o negociere favorabila ma aduc in fata unei decizii. Aleg, fara sa clipesc, locuinta si retrospectiv trebuie sa recunosc ca alegerea a fost excelenta. Nu conteaza ca statul roman a renuntat la ea desi putea s-o mai tina inca doi ani. In zona unde am gasit chilipirul (Brentwood, cartierul unde locuia celebrul OJ Simpson), casele se inchiriau cu o treime mai mult decat am obtinut. Nu pot sa-mi reprim o intrebare: de ce plateste statul sute de mii de dolari pentru cativa ani cand ar putea sa investeasca in cumpararea unei locuinte care sa ramana definitiv in proprietatea sa? Tot in aceeasi perioada, sunt obligat sa ma prezint in fata Consiliului local al orasului. Un fel de prezentare oficiala. Ma gandesc cum sa impresionez si sa-i fac interesati de Romania. Imi aduc aminte de Alexandra Nechita, un artist in voga prin anii 90.






Considerata un geniu -la cei cativa ani pe care ii avea- picta asemeni lui Picasso. Abstract, dar neobisnuit pentru un copil de 7 ani. Ii propun sa ma insoteasca la ceremonie iar parintii ei, onorati de oferta, accepta sa doneze municipalitatii un tablou de valoare. Evenimentul are succesul scontat. Consilierii locali, personaje extrem de influente in oras, apreciaza eleganta gestului si imi multumesc ulterior in diferite forme pentru atentia acordata. Asa am ajuns sa o cunosc pe Alexandra. Devenise intre timp o adolescenta care se pregatea sa urmeze UCLA, celebra universitate la care aspira si mintile multor romani. I-am cunoscut si pe parintii ei, doi moldoveni foarte prietenosi si extrem de orientati spre bussiness. Poate prea mult, fiindca intr-o lume competitiva si plina de secrete, inteligenta lor nativa nu a fost indeajuns sa o mentina pe Alexandra in top. Mi-am dat seama de acest lucru la o petrecere organizata in casa lor. Au preferat sa-si cumpere o proprietate imensa la mare distanta de oras. Acolo au venit si Nadia cu Bart. Nadia tocmai isi facuse operatie estetica si se vedea in fiecare clipa placerea si voluptatea cu care isi purta noua pereche de silicoane. Trebuie sa recunosc ca asta este tot ce mi-a ramas in memorie de la prima mea intalnire cu Nadia!

De cate ori am avut ocazia, am incercat sa-i adun pe romanii celebri din Los Angeles alaturi de mine. Sa fie ca un fel de valori recunoscute ale culturii noastre nationale. Din pacate, gestul meu nu a fost suficient. Multi dintre ei sperau sa puncteze nu doar la capitolul notorietate ci si la cel financiar. Asa ca "atractia" s-a risipit incetul cu incetul. La plecare mea din Los Angeles, geniul Alexandrei, aflat oricum in declin, s-a stins definitiv. Nu mai picta demult, lucrarile ei se vindeau ieftin pe E-Bay, iar cariera de artist s-a terminat inainte de a incepe...